Cadar Larisa, cls a IX-a H
Încă din antichitate au apărut unele idei evoluţioniste, de exemplu la Heraclit[1], Democrit[2] şi Epicur[3]. În lucrările multor filozofi se afirmă că vieţuitoarele şi omul sunt rezultatele unei lungi elaborări, dar mecanismul evolutiv este explicat filozofic, nesatisfăcând rigorile ştiinţifice.
În tot evul mediu şi până în secolul al XVII-lea, teoria creaţionistă va fi dominantă.
Secolul al XVIII-lea este foarte fertil în idei transformiste, tot mai mulţi savanţi (printre care: Descartes, Maupertuis, Kant, Buffon, Erasmus Darwin, Goethe[4])căutau să explice modificările din natură şi societate. Buffon[5] a fost precursorul transformismului lui Lamarck[6], susţinând că totul se transformă în Univers şi pe Pământ. Variaţia speciilor era explicată prin influenţa mediului (poziţie caracteristică lamarckismului). Toate animalele, inclusiv şi omul, se dezvoltă de la o tulpină comună, perfecţionându-se şi transformându-se. În explicarea diversităţii animalelor, savantul acordă o deosebită atenţie factorului geografic şi climei, punând astfel bazele biogeografiei. Buffon consideră inter-sterilitatea ca pe un criteriu de diferenţă a organismelor din specii diferite. Putem întâlni idei despre codificarea ereditară în opera sa. De exemplu, el afirmă: „… există în natură un prototip general al fiecărei specii datorită căruia fiecare individ este modelat, dar care se realizează, se modifică şi se perfecţionează sub acţiunea mediului.” [7]
J. B. Lamarck admite autogeneza vieţii şi susţine transformarea unor specii în altele printr-un progres constant de la simplu la compus („teoria gradaţiei“). După el, organele noi apar ca răspuns la acţiunea mediului, iar dimensiunile lor sunt proporţionale cu folosirea sau nefolosirea lor. După principiul „funcţia creează organul”, Lamarck explică lipsa ochilor la cârtiţă, gâtul lung la girafă etc., evident în mod foarte simplist. Dar greşeala a fost şi mai esenţială când a afirmat: “caracterele dobândite de organism se moştenesc”. Datele experimentale ulterioare au demonstrat că nu orice caracter dobândit se moşteneşte, ci doar acele care sunt întărite ereditar. Principalele idei ale lui Lamark sunt: organismele răspund în mod adecvat la factorii mediului, adaptarea fiind întotdeauna directă; dezvoltarea organelor este rezultatul folosirii sau nefolosirii lor; caracterele dobândite în cursul vieţii organismului sunt fixate ereditar; natura evoluează graţie unei forţe interioare („tendinţa perfecţionării”); influenţa mediului poate să altereze ordinea ideală a naturii, în explicarea transformărilor din natura şi evoluţia organismelor.
Lamarck a afirmat că evoluţia prin transformare este principiul general al evoluţiei vieţuitoarelor. Dar evoluţionismul a devenit cunoscut publicului datorită lui Darwin.
Charles Darwin a definitivat evoluţia omului până în zilele noastre.
[1] Heraclit (540 – 480 î.e.n.) susţine că apariţia şi dezvoltarea vieţuitoarelor este rezultatul unităţii şi al luptei contrariilor, care se susţin reciproc şi determină mişcarea materiei. Lui îi aparţine afirmaţia clasică “panta rhei” – totul curge. Heraclit pune bazele concepţiei automişcării materiei, izvorul mişcării fiind contradicţia.
[2] Democrit (460 – 360 î.e.n.) susţine că hazardul este legea de bază a naturii pe care noi o ignorăm şi că viaţa ia naştere din umezeală cu ajutorul căldurii, iar mai departe – din sămânţa fiecărei vietăţi, fără ajutorul forţelor dumnezeieşti. Vieţuitoarele au apărut evoluând treptat: mai întâi au apărut animalele acvatice, apoi cele terestre, schimbându-şi esenţial aspectul. Cele mai slab dezvoltate şi neadaptate erau înlăturate, păstrându-se doar formele rezistente. Democrit evidenţiază principiul incompatibilităţii diferitelor specii, afirmând că după cum în lumea atomilor se atrag cei asemănători, aşa şi în lumea animalelor unirea se face cu indivizii de aceeaşi specie.
[3] Epicur (341 – 270 î.e.n.) susţine că Universul, care este format din atomi şi vid, se află în veşnică dezvoltare şi transformare, este veşnic şi infinit, deoarece veşnici şi infiniţi sunt atomii ce-l formează. Deşi nu respinge ideea existenţei divine, în acelaşi timp, Epicur ne vorbeşte despre existenţa vieţii în toate lumile. Lumea noastră este una dintre lumile fără număr ale Universului infinit (“…în toate lumile există fiinţe vii, plante şi alte obiecte, pe care le vedem în această lume”).
[4] Goethe (1749-1832) poet şi naturalist german. În lucrarea sa „Metamorfozele plantelor” el susţine ideea unui precursor comun în dezvoltarea plantelor şi transformarea diferitelor părţi ale plantei.
[5] Buffon (1707 -1788) a fost naturalist, matematician, biolog şi scriitor francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Franţa.
[6] Lamarck (1744-1829). Lamarckism-ul a fost expus în lucrarea sa de bază „Filozofia zoologiei” („Philosophie zoologique”) în două volume (1809).
[7]Buffon, „Histoire Naturelle des Minéraux”,(1749–1778
